Imi amintesc, eram în Gara de Nord. Afară, foarte rece. Am simțit că ceva mă trece. Fulgii cădeau tăvăluci, iar eu strângând din…măsele, am coborât într-un subsol, de unde venea un miros nasol. Semn de budă. Bagajele le-am lăsat la o rudă. Am răsuflat ușurat, ca după primul așezat, când mama i-a spus tatei „A făcut, mânca-l-ar mama!” N-a trecut mult și aud dintr-o altă budă un glas ca de dudă:
-Fi-r-ar al dracului de muiere! Am uitat că m-a obligat să-mi pun două perechi de izmene.
Arhivă pentru noiembrie, 2015
6
Ii aud pe mulți lăudând Parlamentul pentru legea în care se poate ceda casa Băncii la care s-a făcut un imprumutat, dacă nu mai poți plăti rata. Și ce face? Se transformă în chiriaș și platește o chirie cât rata de la Bancă, sau se mută la părinți, dacă mai au? Personal nu înțeleg de ce este atât de bună măsura luată. Vă dau un exemplu, pe care îl cunosc. E real.
Un amic avand 40.000 euro s-a gândit să-și cumpere o casă. Mai avea nevoie de 29.000 pe care i-a împrumutat, pentru 15 ani, de la o Bancă, cu o rată lunară de 300 euro. Pentru finalizarea casei, care era puțin peste „roșu”, a mai băgat 60.000 euro. Dupa 12 ani nu mai poate plăti. Să facem un calcul:
-la Bancă, urma să plătească, pentru imprumut, suma de 54.000 euro, adică împrumutul plus o dobândă de 86,2%;
-dupa 12 ani a plătit Băncii suma de 43.200. La rece, împrumutul și o dobandă de 48,9%. Banca sare în sus pentru că întâi își ia dobânda și apoi banii împrumutați;
In concluzie, pentru diferenta de 10.800 ceea ce reprezintă 20% din suma datorată, cu dobândă cu tot, îi va lua casa. Ce se vede a fi corect? Asta nu este bucurie.
Prezint un al exemplu:
Un jmecheraș de la oraș, având o casă din chirpici și o curte plină cu urzici, o moștenire pentru pomenire de la niște bunici, cu relații la o Bancă, o evalueaza cam cât Casa Poporului și face un împrumut, chiar anul trecut. Dă o declarație că nu mai poate plăti rata și cedează casa. Asta da bucurie!
N-am avut niciodată nimic cu omul. Pur și simplu, nu mi-a plăcut. Vecinul meu, nea Costică, m-a întrebat cum dracu’ de s-a întâmplat. Nu era consolat. Să fiu pe înțelesul lui am răstălmăcit o răstălmăceală:
-La umbra lui Cinșpe Case și a lui Măi Dragă cel Bătrân un politician se…se…
Am un lapsus. Nu degeaba mi s-a recomandat lecitina. M-a ajutat chiar demisionatul cu o postare pe facebook. Se lăuda cu ce treabă mare a făcut, ceea ce m-a ajutat să-i explic finalul:
-Se sterge cu brusture la fund, se îmbracă, își pune geaca Paul Shark și pleacă.
Parafrazându-l pe Nichita Stănescu.
Stau în picioare, cu capul descoperit și ochii în pământ. Mă gândesc cât de simplu ar fi fost la primul început. Starea de spirit o aveam la noi. Am fi putut fii unde am dorit să fim. Acum e supărată . „Bate” precum aritmia cardiacă. Incerc să descifrez din ignoranța ce mi se cuvine. Am 70 de ani și starea mea de spirit a obosit. Descifrez o perpetuă așteptare chiar și așteptarea unei noi generații. Mie, nu-mi rămâne decât să stau în picioare, cu capul descoperit și ochii în pământ.
Ieri venind de la serviciu am butonat canale de la A la D. Canale TV. La ultimul am dat de Teo. N-o mai văzusem demult. Făcea un show cu câțiva invitați și unul special. După port parea un popă. Ținea la piept un dosar sau o carte. Probabil teza lui de doctorat, evident o teză despre Facere. O ediție bilincvă „Facerea de bine – mother’s future” completată de un masterat „Despre clismă”. Nu unde vă gândiți dumneavoastră ci la Vințu de Jos. Cred că titlul i l-a scris madam Grapini. Din discuție am dedus că este vorba despre schismă, satanism și rock. In timp ce ceilalți invitați încercau să-l convigă pe popă intervine telefonic fericitul purtător de cuvinte al multpreafericitului spunând „uite popa nu e popa” nici popic e un nimic, un fel de multpreanefericit ce nu este acceptat nici în biserica mamii lui, daca mama lui ar avea o biserică. Apoi, a început să cânte rock. Pardon. A început să ne „cânte” despre rock și afinitățile unor popi pentru acest stil de muzică. Legătura s-a înrerupt. In platou s-a așternut liniștea. Un domn cu coc, în care era infipt un arac la nivelul creerului mic, a spart tăcerea cu un fel de „Atunci ăsta ce-i?!” Teo, arborând o față de lămâie stoarsă a oprit show-ul. Imi pare rău ca s-a întrerupt legătura cu fericitul purtător de cuvinte al multpreafericitului. Sunt sigur că ne-ar fi spus: „In toate bisericile ortodoxe din România se cântă..rock.”
Aron after 65 