A fi sau a nu fi…o bucurie.

Ii aud pe mulți lăudând Parlamentul pentru legea în care se poate ceda casa Băncii la care s-a făcut un imprumutat, dacă nu mai poți plăti rata. Și ce face? Se transformă în chiriaș și platește o chirie cât rata de la Bancă, sau se mută la părinți, dacă mai au? Personal nu înțeleg de ce este atât de bună măsura luată. Vă dau un exemplu, pe care îl cunosc. E real.
Un amic avand 40.000 euro s-a gândit să-și cumpere o casă. Mai avea nevoie de 29.000 pe care i-a împrumutat, pentru 15 ani, de la o Bancă, cu o rată lunară de 300 euro. Pentru finalizarea casei, care era puțin peste „roșu”, a mai băgat 60.000 euro. Dupa 12 ani nu mai poate plăti. Să facem un calcul:
-la Bancă, urma să plătească, pentru imprumut, suma de 54.000 euro, adică împrumutul plus o dobândă de 86,2%;
-dupa 12 ani a plătit Băncii suma de 43.200. La rece, împrumutul și o dobandă de 48,9%. Banca sare în sus pentru că întâi își ia dobânda și apoi banii împrumutați;
In concluzie, pentru diferenta de 10.800 ceea ce reprezintă 20% din suma datorată, cu dobândă cu tot, îi va lua casa. Ce se vede a fi corect? Asta nu este bucurie.
Prezint un al exemplu:
Un jmecheraș de la oraș, având o casă din chirpici și o curte plină cu urzici, o moștenire pentru pomenire de la niște bunici, cu relații la o Bancă, o evalueaza cam cât Casa Poporului și face un împrumut, chiar anul trecut. Dă o declarație că nu mai poate plăti rata și cedează casa. Asta da bucurie!