SĂRBĂTORI PASCALE ÎN FAMILIE Câte se pot spune în 17 silabe.

Buna Vestire

Sunt un bărbat între două vârste, mai exact între șaptezeci și optzeci de ani. Primăvara, pentru mine, e corvoadă. Mă pune nevastă-mea la treabă. Grădina este cu pricina. Am plantat un agriș, să-i mai tai din greață neveste-mii, când spun câte o glumă, pe care ea o tratează ca fâsâită.
Am și eu, din când în când, noroc cu popii. Astăzi este Buna Vestire și poruncă de la Cel de Sus „Interzis la muncă”. Pauza mi-a priit. Am intrat grăbit pe facebook. Doream să scriu ceva … ca lumea. Am dat de postarea Domnului Norea, un împătimit al genului „Senryu”. Ignoranța mea în acest domeniu și ca să nu mor prost … Apropo de moarte. Mi-am adus aminte de o glumă.
-Mă, tu îl șci pe Văsălie.
-Sciu, dară.
-O murit.
-Să mori tu?!
-Tulai Doamne! Da’, ce-ț vini?
-Mă, asta-i așe ca cum ai zâce – dreptu-i?
-Așe-i. Avui o lipsă. Să mor io c-o murit Văsăslie..
-D’apăi cum, că aista nu beia, nu fuma…
-Așe-i! La otopsie, doctoru’ nu i-o gasât ninica. Bag-samă o murit sănătos. Da’ sci, nu-l mai îngroapă vineri?!
-Da’ când?
-Sâmbătă.
-Da di ce, să sâmte mai bine?
Deci, cum vă spuneam. Să nu mor prost am dat o fugă pe „net”. Așa m-am simțit, și eu, mai bine. Am aflat că senryu-l este o grămăjoară de 17 silabe, căreia japonezii îi spun poezie, dar cu o descriere cinică sau străbătută de un umor acid și care nu trebuie să conțină un kigo. Era și un exemplu, chiar japonez:

kakurenbo
mitsu kazoete
fuyu ni naru

În traducere sună cam așa:

De-a ascunselea
Numără până la trei
Iarna a sosit

Am râs cu lacrimi un sfert de oră înțelegând de ce s-a interzis acest joc în Japonia. Cât cinism.
Inspirat de mitingurile de Buna Vestire din București: ale polițiștilor; ale celor pentru viață (aveau dreptate: ce, asta-i viață?!) și a unor șoferi amatori, care nu mai avea locuri de parcare, timp în care fetele s-au îmbulzit pe centură (n-am văzut, dar am bănuit), am scris primul meu senryu:

Miting politiști,
centura plină.
Dezlegare la „pește”.

Am verificat. Sunt 17 silabe și niciun kigo.
La noi în familie domnește armonia încă de ieri, alaltăieri ne-am certat de la o țigară. Ea nu fumează și m-a dat afară. În Agigea, o liniște totală, pe care o descriu în 17 silabe, ca să vedeți ce simplu este:

Era ca la vernisaj.
Eu ofuscat.
În jur „Natură moartă”.

Curtea mi-a inspirat un alt senryu:

Stăteam gânditor,
precum un stâlp.
Când, deodată…Marș javră!

Am terminat țigara și am intrat în casă. Am scris și verificat senryu-l. 17 silabe și niciun kigo. Bucuros, am mai ieșit, odată, în curte. „Nema” inspirație. Câinii dădeau fericiți din coadă.
Când am reintrat, nevastă-mea mă aștepta în prag. Nu știu ce mi-a spus. N-o ascultam. Îi număram silabele, până le-am pierdut șirul. Între timp, în gând, mi-am construit, cu migală (aveam timp) câteva fraze cu cuvinte alese din DEX-ul ce-l țin la „mansardă” și după ce am auzit că nu am mai aud silabele lui nevastă-mea, i-am spus răspicat:
-Da, dragă!
M-am gândit că trebuie să o învăț tehnica senryu-lui. Cât de multe se pot spune în 17 silabe? Mi-aduc aminte de început:

Eram doi îndrăgostiți,
pur și simplu.
Ea pură și eu simplu.

Acum, suntem la vârsta la care chestia cu „îndrăgistiții” este istorie. Vorbind corect gramatical, ea a evoluat, fiind „mai mult ca perfectul” familiei, eu devenind, pur și simplu, „imperfectul”. Nici nu mă gândesc cu câte silabe m-ar fi boscorodit soacra. Nu am cunoscut-o, dar am un remediu, în 17 silabe, pentru cei ce nu încap de ea:

Stai cu soacra?
Ia-ți Pest Repeller.
Alungă dăunătorii.

Inspirat de Domnul Norea vă ofer și un senryu mai romantic:

„Vedi Napoli,
poi muori”
Pelerinaj pentru soacre.

Fiind zi de sărbătoare, am hotărât, împreună, un fel de „cu unanimitate de voturi” (n-aveam cum să fiu împotrivă, ajungeam la balotaj) să împărțim activitățile în familie. Contribuția mea, la bunul mers al familiei, în ziua aceea, v-o pot spune, pe scurt, tot în 17 silabe:

Azi, soția
a schimbat butelia.
Eu am spus „Tatăl nostru”.

Seara m-am uitat la meciul cu Danemarca. Fotbaliștii nostri se mișcau ca niște melci. La final, a intervenit prietenul meu, melcul, tot cu 17 silabe:

Dacă ar fi să joc fotbal,
m-aș legitima
la Rapid.

Noaptea, târziu, s-au făcut multe comentarii pe seama lui, nu a melcului ci a meciului. Comentatorii ne-au asigurat că scroafa nu-i moartă în coteț. Matematic vorbind, calificarea se mai joacă. Cu alte cuvinte s-ar mai putea face din țânțar armăsar. A replicat țânțarul:

Firav, dar
la cât de des înțep,
fac să plangă armăsarul.

Am verificat, sunt 17 silabe, dar nu este senryu deoarece, spre deosebire de țânțar, armăsarul are un „kigo” foarte mare.

Floriile

Cum vă spuneam. Sunt un bărbat între două vârste, mai exact între șaptezeci și optzeci de ani. Am crezut că voi sta liniștit. Nu apuc să-mi beau cafeaua de dimineață fiind întrerupt de nevastă-mea:
-Azi facem curat. Tu aspiri, iar eu sterg praful.
Când este vorba despre făcut treabă, neveste-mii îi lipsește umorul. Pe scurt, totul s-a rezumat la 11 silabe. Dacă îmi mai spunea „altfel te ia dracul” putea fi un senryu cu un oarecare cinism. Ce puteam să spun?
-Da, dragă!
-Începi de la etaj să am front de lucru – a mai spus, de parcă eram în Afganistan.
Normal, după ce am aspirat etajul am coborât la parter. Ea a urcat la etaj să șteargă praful. M-am hotărât să încep din bucătărie. Am pornit aspiratorul, a cărui zgomot cred că l-a trezit și pe vecinul meu, nea Costică. Am deschis frigiderul și am sustras o sticlă cu vin, pe care am „aspirat-o” în câteva minute. La a doua mi-a fost mai greu, m-am luptat cu dopul, părea înțepenit. În final l-am dovedit. Arătam tot ca într-un senryu:

Șeherezada:
O mie si una de nopti,
nedormite.

Apare soția:

Venea spre mine.
Cârpa de șters în mână:
-Bărbate ești praf!

În gând număram silabele. La „șters” m-am poticnit deși m-am străduit: ște-rîs, ște-rî-sî, nu-mi sunau bine la urechea mea gramaticală. Matematic vorbind, dacă nu se poate demonstra, despărțirea în silabe nu este valabilă. Am renunțat la numărat și privind-o pe nevastă-mea cum mă privea mi-am adus aminte că sunt Floriile și i-am cântat Flori …i…le… „Florile dalbe”. Ar fi trebuit să-i fac un cadou și mi-am adus aminte de legendarul Ulise strigând să se audă peste zidurile Troiei, doar 17 silabe:

Elena, uite!
Iți dau un cal,
ce n-a văzut Parisu’!

De unde am dedus că Ulise habar n-avea despre Londra și Mizil.
Privindu-mă de parcă o sorcoveam mi-a spus:
-Bărbate, ești dus!

Răceala din privirea ei
mi-a degerat
picioarele.

Paștele

Prima zi de Paște. Noi serbam Paștele nostru, autoritățile din Agigea serbau … Paștele lor! Ne-au stins lumina. Era pe la ora trei și nițel, după masa copioasă cu miel, din care au mai ramas doar oasele din el. O masă stropită, din plin, cu vin, de trebuie să ne cumpărăm altă față de masă. Un fel de:

Lumină din lumină.
Domnul a dat,
„Enelul” a luat.

Sunt 17 silabe, dar nu este senryu pentru că nu era de râs, ci de plâns.
Cu privirea ațintită în jumătatea goală a paharului cu vin ce fusese plin, mă aud strigat de nevastă:
-Sună la „Enel” ! Intreabă când vine lumina!
Cum eram cam obosit am înțeles greșit. L-am sunat pe Ionel, prietenul meu din Lumina, întrebându-l când vine la Agigea. N-am aflat răspunsul. Am fost întrerupt:
-La „Enel”, nu la Ionel!
La „Enel” mi-a răspuns un tip amabil și nu mi-am data seama dacă m-a întrebat sau a exclamat
-Limina s-a taiat?
Eu i-am răspuns adecvat momentului:
-Adevărat s-a taiat!
Am revenit după câteva minute, în care i-am boscorodit cum știam eu mai bine. Abia la final mi-am dat seama că pusesem botul, mi-a răspuns robotul:
-Nu vă îngrijorați! de parcă începuse al treilea război mondial. E o avarie. Curentul revine la 20:30.
Puteam să-i trag o injuratură dovedindu-i că știu depre ce este vorba, doar în 17 silane:

Nu-s alpinist,
dar am urcat, deseori,
muntele Venus.

Nerăbdător, la 20:45 am resunat la „Enel”. N-am mai pus botul, învățasem. Știam că-mi va răspunde robotul:
-Curentul revine în Ciocârlia de Sus la ora 20:00.
Era ca în bancul cu altercația dintre soț și soție: „ce-o întreb eu și ce-mi răspunde ea !”. Obsedat de cele 17 silabe și de relația cu robotul mă simțeam de parcă văzusem:

Pe zebră un maidanez.
Nu traversa strada,
o călărea.

Gândurile mi le-a întrerupt nevastă-mea. Crezând că-i o glumă de-a mea „fâsâită”, mi-a luat telefonul. O priveam atent și-i admiram grația cu care ținea „smartfonul” așteptând până i-a venit tonul. Eu o priveam, așa cum v-am mai spus, de la brâu în sus. La vârsta mea înaintată mi-am spus, cu 17 silabe, în gând:

Rămas-am geniu.
Mă pot concentra
la doi sâni deodată.

Eu, satisfăcut, după ce a terminat robotul „rapsodia” cu Ciocârlia, ea, mai răbdătoare, a așteptat până când a intrat pe fir, în direct, o fătucă ce a asigurat-o că „a doua zi de Paște vom avea lumină”.
Cum „lumina din lumină” se stinsese și nu doream să fac vreun păcat, chiar în prima zi de Paște, am apelat la nea Costică, vecinul meu, care avea o brichetă primită în dar de la un amic, care o avea de la amicul unui alt amic chiar din Israel, mai exact din Ierusalim. Piatra ce scânteia era de la Bethlehem și când am aprins lumânarea mi-am dat seama, după miros, gazul era bio. Cu lumânarea aprinsă am intrat în dormitor la socrul meu și am pus-o pe televizor.
-De ce acolo!” îl aud.
-N-ai spus tu că nu poți să dormi dacă nu te uiți la televizor?!
Imbufnat s-a întors pe o parte și nu mi-a mai vorbit toată noaptea. Adormise.
Neveste-mii, i-am propus să ne jucăm de-a ascunselea. Aveam ocazia să ajung la vorba lui socrul meu „bă, tu o cauți cu lumânarea!”. Am numărat: una, două, trei…zile și iarna a sosit. Ar trebui ca și în România să se interzică acest joc.
Senryu-le ! Că tot ești salcie la mal, nu vreau să fiu un râu la umbra ta ci un mic izvor de apă lină, fără kigo și cinism, doar cu ceva umor.