O ţară în curs de deprofesionalizare

Ieri am avut curs cu studenţii şi mi-am adus aminte de un bloger care scria despre “cancerul din învăţământul românesc ajuns la metastază”. Ajunsesem la o ecuaţie cu derivate parţiale în care, unele mărimi variabile erau la rândul lor tot nişte derivate parţiale şi am îndrăznit să cer, ca ecuaţia, să fie rezolvată de un student. Un oarecare, care s-ar fi oferit. Am ţinut cont că în ianuarie dăduseră examen la matematici speciale. Nu s-a oferit nimeni, nici măcar cel pe care l-am “dibuit” că luase nota nouă la examenul respectiv. Nici când am negociat un punct în plus la nota de la examen, un fel de “dacă ei nota trei o să-ţi dau nota patru” nu i-a clintit din loc. Cum este posibil? Este posibil, şi asta m-a pus pe gânduri.
Spun asta pentru că eu, nu lucrez în învăţământ. Am concurat pe un post de conferentiar, în anul ’96, iar când a fost să mă angajez am renunţat. Am renunţat la un examen de “re-re”. Aveam şi eu vreo doi studenţi în cauză şi examenul se dădea cu comisie. Pentru că în Institut eram trei cu abilităţi de Mecanica fluidelor, am făcut parte din comisie, şi fiecare dintre numiţi avea “faliţii” lui. Eu, corect până la capăt, le-am pregătit bileţele, urmând să răspundă, după cum le-a fost norocul. La ceilalţi profesori, studenţii veneau cu lista de subiecte şi am remarcat, unele încercuite, pe care profesorii le şi alegeau pentru susţinerea examenului. Asta m-a făcut să părăsesc sistemul.
Acum ca am revenit şi vreau să spun că nu mă miră gradul de pregătire al studenţilor. Există un dezinteres total pentru a învăţa şi asta se dateşte, în mare parte, sistemului. Păi, dacă ar fi să fac o paralelă cu învăţământul dinainte de ’89 şi acesta de-acum, ar fi suficiente două propoziţii: era o mândrie şi o satisfacţie, fără margini, să ajungi student şi o împlinire, să reuşeşti, să-ţi dai doctoratul. Astăzi, învăţământul a devenit o afacere pentru cei ce-l conduc, la toate nivelurile. Am fost bugetar, am lucrat ca patron, lucrez la patron şi o spun, ca să nu credeţi, c-aş avea ceva cu partea privată a sistemului. Fără a susţine aceasta parte a lumii de astăzi, sistemul se duce dracului. Guvernanţii de astăzi se gândesc numai la bugetari şi chiar se bat în piept cu reintregirea salariilor, uitând să specifice câţi bani le-au luat înapoi, cu creşterea taxelor şi a “coşului zilnic”, cu mărirea indemnizaţiilor pentru mame, cu propuneri de mărire a indemnizaţiilor pentru copii şi chiar pentru bunici, cu suvenţionarea bisericilor, cu pensiile militarilor. Apropo de pensiile militarilor. Nu-l înţeleg pe Ponta, acest Prim Ministru benefiar al “cancerului din învăţământul românesc”, care se dă de ceasul morţii, sa-i satisfacă pe pensionarii lui, ăla buhăitul, căruia i-am uitat numele, când ar putea, fără să dea copy-paste, să anuleze legea recalculării pentru pensile deja calculate, rămânâd valabilă numai pentru cei ce s-au pensionat de la acea dată, că nu se dau legi cu aplicaţii retro, după câte ştiu. Tot, după cate am aflat, o mare parte din pensionarii militari au câştigat bani “frumoşi” la recalculare şi numai o mică parte au pierdut. Acum, ăla buhăit, căruia i-am uitat numele, vrea o reparaţie în sensul, să rămână recalcularea favorabilă pensionarilor şi reintregirea pensiilor celor “văduviţi” de parte din ea. O fi corect, n-o fi corect, judecaţi voi, că eu cred domnului Ponta îi este frică de ce se va întâmpla cu “marea” masă ce, prin recalculare, li s-a mărit pensia.
Am luat-o un pic pe arătură şi am uitat că intenţionam să scriu despre învăţământ. M-am bulversat precum sistemul. După ’89, la concurenţă cu învăţământul universitar a fost Biserica. La număr de construcţii. Se pare că a câştigat Biserica. S-au construit mai multe biserici decât universităţi, dar, încă, nu este târziu. Dacă, la număr de construcţii, am putea face o mică diferenţă, la obiectul de activitate, există ceva comun, ce eu o numesc, afacere. Nici Biserica şi nici Universităţile, ambele apărute, în numar mare, după ’89, precum ciupercile după ploaie, nu s-au gândit la cetăţean, sau la patrie, ci la propriul lor buzunar. Biserica, şantajează statul “daţi-ne averea înapoi şi nu mai cerem bani” şi ca să ne mântuiască îşi mai fac o catedrală. Eu, recunosc, când Dumnezeu a împărţit credinţa, eram la serviciu.
Universitarii, prost plătiţi, au găsit un al doilea şi chiar al treilea serviciu la Universtăţile particulare, unde masa mare de studenţi îşi plătesc “studiile” şi, parte din ei, tezele de absolvire, de masterat, de doctorat, chiar şi examenele. Imaginaţi-vă o Universitate particulară cu exigenţele din trecut. S-ar duce vestea, din gură-n gură, sau pe telefonul mobil, şi în următorul an, n-ar mai avea studenţi. Aceasta teamă, care ar duce la o lipsă de “material didactic” a condus la coborârea ştachetei. “Săracul student, el ne plăteşte. Păi, dacă ne plăteşte, să-i dăm o diplomă”. Uitati-vă la parlamentari, “elita” Românie, cum ne spunea unul, paremise folkist, dacă îmi aduc bine aminte. Mai bine uitati-vă la Primul Ministru, un hoţ intelectual, dovedit plagiator. Chiar, ce contează dacă şti sau nu, furi, iei o diplomă, indiferent de care, şi poţi să te dai mare, chiar să ai pretenţii, si când apuci de ajungi cel mai tare, nimic nu mai contează, îi destitui, pur şi simplu, pe cei ce te admonestează. Este susţinut de USL-işti, care îţi mai şi rând în nas spunându-ţi, nu parcă, ci chiar aşa, “şi, care este problema?”. Da, nu este nicio problema. Mergeţi înainte, tot aşa, şi o să ajungem o ţară de “diplomaţi”, rataţi, prost pregatiţi, o ţară în curs de deprofesionalizare.