Fata cu părul prins coc la spate

1. Intâlnirea

Autobuzul cu navetişti opreşte în Mangalia, o staţiune veche de la malul Mării Negre şi printre cei care coboară este un tânăr, un bărbat la vreo treizeci, treizeci şi doi de ani, cu părul cărunt, suplu dar, destul de bine legat şi de înălţime medie, îmbrăcat într-o pereche de blugi şi o cămaşă în carouri având culoarea predominantă, grena. Staţia este lângă calea ferată ce uneşte Constanţa de Vama Veche. Tânărul travesează calea ferată şi aşteaptă liniştit, pe marginea drumului, o ocazie, să-l ducă până la şantierul naval. Mai are de străbătut vreo patru kilometri până la destinaţie. Nu este în apele lui. Cu câteva luni în urmă se pronunţase divorţul. Nu s-a prezentat la nicio şedinţă, nu şi-a construit nicio apărare şi după, a dat o masă la “Continental”, un vechi restaurant din Constanţa, în speranţa unei despărţiri amiabile. Nu este unul dintre acei oameni care trec prin viaţă încercând să nu plătească nimic şi fără să se bucure de această trecere. S-a bucurat de fiecare moment, a glumit şi când îi mergea mai prost. Acum nu-i venea să creadă că este singur. Dumnezeu a făcut trandafirul şi dracul i-a pus ghimpii. Fără experienţa îndrăgostitului, fără a se pierde în fiinţa iubită şi modul lui de comportare, de multe ori nonconformist, n-au putut fi luate în considerare. Acum, are timp sufficient să-și permită să se refugieze în ceea ce ştie să facă cel mai bine, în muncă. Era pe vremea când “partidul” era în toate, inclusiv în viaţa oamenilor şi secretarul de partid, poreclit “minte-n bubă” îl avertizase.
-Ceva nu merge în căsnicia dumneavoastră. Ar fi bine sa vă rezolvaţi situaţia.
Trebuia rezolvat ceva şi el nu ştia ce, fiind convins că lucrurile mergeau bine, Ii spusese numai aşa, ca un apropo? Da, căsnicia nu era ceva în care să te aştepţi să faci numai lucruri simple, era mai complicată decât îşi inchipuise. Nu-şi mai facea iluzii dar, mai răscolea în cenuşa timpului.
Era în primăvara lui ’71. Terminase cursurile facultăţii şi sosise ziua banchetului de sfârşit. La prânz, unul dintre colegi, a dat o masă stropită cu vin roşu, de butuc, vin bun şi din belşug. Se logodise. A băut câteva pahare, inclusiv pe cel în plus. Nu se simţeam prea fericit, dar zâmbetul şi buna dispoziţie pe care le afişa, ascundeau cu grijă problemele ce-l frământau. Trebuia să se pregătească pentru un nou început, să dea piept cu o nouă şi imprevizibilă situaţie.
După gratularea proapeţilor logodiţi, împreună cu câţiva colegi a luat autobuzul spre Casa de Cultură a Studenţilor, locul unde aveam să petreacă sfărşitul studentiei. In autobuz n-a încetat cu glumele şi râsul, ceea ce a atras atenţia unor studente de la chimie. Fuseseră invitate la banchet. Printre ele era şi viitoarea lui soţie. N-a remarcat-o, decât mai târziu, şi după ce s-au cunoscut, i-a spus prima ei impresie din autobuz.
-Dacă toţi sunt aşa beţi ca ăsta, s-a dus dracului petrecerea
Nu era beat, era bine dipus.
A intrat în sala pregatită pentru banchet. Primii veniţi, vreo cinci-şase. stăteau de vorbă cu singura fată sosită la ora aceia. S-a apropiat de grup şi oprindu-se în dreptul fetei, i-a zâmbit şi luând-o de mână i-a spus:
-In seara asta rămâi lângă mine.
Spre surprinderea lui n-a comentat, ba chiar l-a strâns discret de mână. Deci, a rămas şi la un moment dat chiar a dispărut cu ea într-un loc mai retras. Ceva mai târziu, la braţ cu unul din colegii lui a venit şi viitoarea lui soţie. Frumuseţea ei i-a atras atenţia şi de multe ori privirile lor s-au intersectat.
-Cine este fata aceia? l-a întregat pe colegul de lângă el.
-Ii-aţi gândul, este logodită.
Mai tarziu, când s-au cunoscut mai bine, i-a spus si ea, “despre tine am primit acelaşi răspuns, i-aţi gândul, este logodit”.
A doua zi a reintâlnit-o la cantina studenţească. Era singură la masă, iar colegul lui, cel care o însoţise la banchet, era la altă masă. Cu tava în mână şi surprins oarecum, dar cu mai mult curaj, s-a apropiat de masa ei
-Se poate?
A răspuns afirmativ şi au luat prima masă împreună. Apoi a invitat-o la o plimbare de seară. A fost de acord, dar n-a fost să fie. S-a dus la căminul de fete si a rugat o colegă de-a ei s-o anunţe c-a sosit şi că este aşteptată la intrare. După un timp, a revenit spunându-i
-A renunţat, e obosită şi preferă să se culce mai devreme.
S-a plimbat singur. A doua zi s-au reintâlnit la cantina studenţească şi cu reproş în glas, ea i-a spus
-Păi bine mă, m-ai lăsat aseară să te aştept îmbracată aproape o oră.
Chestia asta i-a dat curaj şi după ce i-a explicat ce s-a petrecut în seara cu pricina, replica ei n-a întârziat
-Ce să-ţi fac, multe colege de-ale mele te plac.
In seara aceia n-a mai ratat plimbarea. In vară s-au căsătorit. Era aşa cum se gândise, trăia senzaţia că adevarata viaţă va începe curând. Cum ar fi putut fi mai fericit decât alături de fata pe care o iubea, gândindu-se la aşteptarea primului născut şi, de ce nu, şi al doilea?
Gândul îi zbura cu ani în urmă când, tânăr şi îndrăgostit, de mână cu viitoarea lui soţie se îndrepta, convins şi ca orice om normal din acele timpuri, să facă vizita cuvenită viitorilor socrii. Intrând în curte, primul care i-a întâmpinat a fost un câine.
-Nu muşcă, i-a spus.
Botul lui, cu unul dintre canini răsfrânt peste buza inferioară îi dădea un aer fioros, în vădit contrast cu agitaţia specifică, la vederea stăpânei. Nu l-a băgat în seamă. In stânga, o casă din lemn, ridicată la poalele unui deal, având un pridvor larg în care se vedea un război de ţesut. In dreapta, curtea cu gazon şi flori, iar în spate o zona îngradită, cu acareturi, păsări de curte şi o mică livadă de pomi fructiferi, parcă furată pădurii care, inunda dealul. Mirosul de conifere mixat în mod plăcut cu cel specific unei curţi la “ţară”, l-a făcut să-si revină, parţial, din emotii.
A urcat vreo trei trepte din lemn până în pridvorul casei. Războiul de ţesut, plin cu aţe şi o suveică între ele, părea abandonat de curând. O mulţime de aţe, colorate, dădeau forma unui început de faţă de masă în stil rustic.
-Mama, lucrează acasă pentru o cooperativă de artizanat, i-a spus, în timp ce se apropia de ei un bătrânel simpatic, subţire la trup, de talie medie, puţin mai scund decât el şi cu mustaţă, afişând un zâmbet cald în colţul gurii. Era viitorul lui socru.
Erau în schimburi de amabilităţi cand, a apărut şi viitoarea soacră. Contrast total. Atunci si-a dat seama că vorba cu “jumătatea mea” nu li se potrivea deloc. El era “jumătatea ei”. Poftiţi în casă, în camera de la stradă, special pregătită pentru oaspeţi, având pe un perete câteva tablouri în ulei făcute de o mână cam stângace, sub ele un pat, apoi două fotolii, o teracotă şi o masă centrală cu scaune, toate desprinse, parcă, dintr-o poveste veche cu “a fost odată”.
– Cum ţi se par tablourile? o aude întrebându-l.
El, care, cândva, cochetase cu pictura, fost “şcolit” câteva ore la Casa Pionierilor şi pentru că încă-l mai ducea mintea, bănuind cine este autorul şi ca în niciun caz să nu facă vreo gafă, i-a dat un răspuns evaziv.
-Sunt ca…lumea
Luând câte un loc, au început să încropească discuţii. A încercat şi o glumă sau două, reuşind chiar să smulgă un zâmbet viitoarei soacre, dar nu era zâmbetul ei. I s-a spus că nu este primul, a mai fost cineva, bla, bla, bla…şi după ce au servit câte un pahar de ţuică şi nişte murături (Doamne,ce murături! O delicatese din ciuperci de fag, specialitatea caselor din zonă), au plecat, urmând să revină a doua zi dimineaţa.
A doua zi dimineaţa, au fost poftiţi în aceiaşi cameră de la stradă, acelaşi decor dar, parcă alţi oameni. Se părea că viitorii socrii au trecut printr-o noapte de criză sau de coşmar. Viitorul socru avea discursul pregătit, dar era convins că nu vorbea el ci ea prin el. De! Aşa se cuvenea. Nu erau de acord cu căsătoria. Parcă trăia un “deja vu”.
Avea 11 ani, clasa a patra elementară când, câţiva băieţi, printre care şi el şi câteva fete printre care şi ele, de la diferite clase, au fost chemaţi la tovarăşa Directoare a şcolii.
-Dragi copii, a început ea, în oraşul nostru se organizează un concurs între şcoli, pe diferite secţiuni. Vom participa şi noi la secţiunea Teatru. Consultându-mă cu tovarăşele voastre învăţătoare am decis să punem în scenă basmul “Povestea porcului”. Distribuţia în piesă a fost făcută. Să-i vedem pe protagonisti.
S-a trezit luat de mână de “Tovarăşa” şi prezentat
-El va fi Făt-Frumos.
Asta cu “frumos” o mai auzise doar de la maică-sa. Parcă o auzea şi acum, strigându-l. “Frumosule! Vino-ncoace!” In vocea ei “frumosule” avea alte conotaţii, ştia ce il aşteaptă, venea cu teamă dar, nu îndrăznea să n-o asculte. Oricum, era tot timpul pregătit să fugă în jurul mesei.
O altă învăţătoare vine de mână cu “Fata Impăratului”.
Separat, şi el şi ea erau “prezentabili”, atât cât se putea la vârsta aceia, dar când i-au aşezat unul lângă altul … Dezastru. “Fata Impăratului” era cu un cap mai înaltă decât “Făt-Frumos”. Aşa a ratat o distributie cu care ar fi putut să se mândreasca până la adânci bătrâneţi. Si cum un alt “Făt-Frumos” nu mai era s-a apelat la o “Fată-Frumoasă” îmbrăcată băieţeşte, ceea ce, ulterior, a dus la depunctarea lor, de către juriu. Lui i s-a atribuit un rol de boier de la ţară (la oamenii bogaţi nu contează dacă fata este mai înală) care, urma să ceară mâna fetei de împărat, la concurenţă cu un “bătrânel” simpatic care, o peţea pentru “porcul” lui (aşa era basmul). Oricum, pretenţiile împăratului i s-au părut ridicole. Auzi, să-i facă un pod din piatră şi bine şi repede, atunci când cei mai în “vogă”, constructorii chinezi, erau ocupaţi cu Marele Zid.
De-acum, ex-viitorul socru, adică “jumatatea ei”, continua să vorbească. Nu-l mai auzea. Trebuia să-i pregătească un contraatac. Stia unde bate dar, nu ştia ce-i va cere. Stăteau toţi patru în picioare. Ea, aproape de el iar, ei în faţa lor, ocupând singura cale de ieşire din cameră. Tocmai se gândea (cu haz de necaz) că n-avea cum să-i ceară să-i facă vreun pod, nici măcar să-i repare cele trei trepte de acces în pridvor când, şi-a exprimat o dorinţă, ca un ultimatum
-Dă-ne actele fetei !
Da! Actele erau la el, dar cum niciodată nu a profitat de “avantajul” vreunei situaţii, i-a spus:
-Dacă ea îmi spune să vi le dau, vi le dau. Dacă nu, aveţi din partea noastră numai urări de bine şi de sănătate
Au plecat amândoi. De acum, viitorii socrii, au ieşit în pridvor de unde, descumpăniţi şi contrariaţi de întorsătura lucrurilor, au făcut tot ce mai puteau face pentru ei,… să-i petreacă cu privirea.
Işi amintea şi de visul avut inainte de despărţire, ca un avertisment, pe care nu l-a băgat în seamă şi interpretarea lui a găsit-o mai târziu.
Se facea că era mecanic de locomotivă şi trenul pe care-l conducea avea câteva vagoane. Conducea locomotiva voios precum şoferul de la ONT , prin locuri de-o frumuseţe pe care-o întâlneşti numai în basme, când, la un moment dat, în loc de verdeaţă au apărut ciulinii şi treptat-treptat, câmpul devenea o mare de nisip. Pe şine se vedeau, din loc în loc, dune, peste care trecea, la început mai uşor apoi, din ce în ce mai greu. N-a mers prea mult aşa pentru că locomotiva s-a defectat, iar el, in încăpăţânarea sa de a merge mai departe, a coborât şi precum edecarii, proptindu-se în traverse, a repus în mişcare garnitura până când, în faţa a apărut un capăt de drum. Terenul era surpat cam la un metru sub nivelul inițial. S-a hotărât să repare locomotiva, să dea înapoi, să-şi ia elan şi să sară pe şine dar, cănd s-a uitat mai atent, a văzut o mulţime de şine, o reţea de şine. Care erau ale lui? N-a aflat răspuns la întrebare, se trezise.
Acum, avea o anumită libertate şi totul rămânea să n-o “fredoneze” greşit. Putea să facă ce-şi dorea, să sară în sus, să dea cu o anumită parte a corpului de pământ, să fluiere, să cânte, să…dar nu asta şi-a dorit.
Un claxon strident şi strigătul unui fost coleg de facultate, i-a întrerupt gândurile
-Hei, Trif ! Urcă !
-Tot cu “troaca” asta umbli ?
-Da băi, “troaca” asta mă cară unde vrea muşchii mei. Tu stai şi arăţi la soferi, degetul mare. Hai, urcă !
După câteva minute deschidea uşa biroului comisiei de recepţie. A intrat în birou şi cum erau o parte cunoscuţi şi o parte necunoscuti:
-Bună dimineaţa, mă cheamă Trif, a zis, în timp ce-şi arunca privirea pe feţele necunoscute. A zăbovit puţin pe chipul unei fete frumoase, nu mult, atât cât să nu se bage de seamă. Avea părul prins coc la spate.