Prima încercare

Tânăr şi îndrăgostit, de mână cu viitoarea mea soţie mă îndreptam, convins şi ca orice om normal din acele timpuri, să fac vizita cuvenită viitorilor mei socrii. Intrând în curte, primul care ne-a întâmpinat a fost un câine. Nu muşcă, mi-a zis. Botul lui, cu unul dintre canini răsfrânt peste buza inferioară îi dădea un aer fioros, în vădit contrast cu agitaţia specifică, la vederea stăpânei. Nu m-a băgat în seamă. In stânga, o casă din lemn, ridicată la poalele unui deal, având un pridvor larg în care se vedea un război de ţesut. In dreapta, curtea cu gazon şi flori, iar în spate o zona îngradită, cu acareturi, şi păsări de curte şi o mică livadă de pomi fructiferi, parcă furată pădurii care, inunda dealul. Mirosul de conifere mixat în mod placut cu cel specific unei curţi la “tara”, m-a făcut să-mi revin, parţial, din emotii.
Am urcat vreo trei trepte din lemn până în pridvorul casei. Războiul de ţesut, plin cu aţe şi o suveică între ele, părea abandonat de curând. O mulţime de aţe, nu ştiu să le spun altfel, colorate, dădeau forma unui început de faţă de masă în stil rustic. Mama, lucrează acasă pentru o cooperativă de artizanat, mi-a spus, în timp ce se apropia de noi un bătrânel simpatic, subţire la trup, de talie medie, puţin mai scund decât mine şi cu mustaţă, afişând un zambet cald în colţul gurii. Era viitorul meu socru. Eram în schimburi de amabilităţi cand, a apărut şi viitoarea mea soacră. Contrast total. Atunci mi-am dat seama că vorba cu “jumătatea mea” nu li se potrivea deloc. Acolo el era “jumătatea ei”. Poftiţi în casă, în camera de la stradă, special pregătită pentru musafiri, având pe un perete câteva tablouri în ulei făcute de o mână cam stângace, sub ele un pat, apoi două fotolii, o teracotă şi o masă centrală cu scaune, toate desprinse, parcă, dintr-o poveste veche cu “a fost odată”. Cum ţi se par tablourile? o aud întrebându-mă. Eu, care, cândva, cochetasem cu pictura, fost “şcolit” câteva ore la Casa Pionierilor şi pentru că încă mă mai ducea mintea, bănuind cine este autorul şi ca în niciun caz să nu fac vreo gafă, i-am dat un raspuns evaziv. Sunt ca…lumea Luând câte un loc, am început să încropim discuţii. Am încercat şi o glumă sau două, reuşind chiar să smulg un zâmbet viitoarei soacre, dar nu era zâmbetul ei. Mi s-a spus că nu sunt primul, a mai fost cineva, bla, bla, bla…şi după ce am servit câte un pahar de ţuică şi nişte murături (Doamne,ce murături! O delicatese din ciuperci de fag, specialitatea caselor din zonă), am plecat, urmând să ne revedem a doua zi dimineaţa.
A doua zi dimineaţa, am fost poftiţi în aceiaşi cameră de la stradă, acelaşi decor dar, parcă alţi oameni. Se parea că viitorii mei socri au trecut printr-o noapte de criză sau de coşmar. Viitorul meu socru avea discursul pregătit, dar sunt convins că nu vorbea el ci ea prin el. De! Aşa se cuvenea. Nu erau de acord cu căsătoria noastră. Parcă trăiam un “déjà vu”.
Aveam 11 ani, clasa a patra elementară când, câţiva băieţi, printre care şi eu şi câteva fete printre care şi ele, de la diferite clase, am fost chemaţi la tovarăşa Directoare a şcolii. Dragi copii, a început ea, în oraşul nostru se organizează un concurs între şcoli, pe diferite secţiuni. Vom participa şi noi la secţiunea Teatru. Consultându-mă cu tovarăşele voastre învăţătoare am decis să punem în scenă basmul “Povestea porcului”. Distribuţia în piesă a fost făcută. Sa-i vedem pe protagonisti.
M-am trezit luat de mână de “Tovarăşa” şi prezentat El va fi Făt-Frumos.
Asta cu “frumos” o mai auzisem doar de la mama. Parcă o aud şi acum, dumnezeu s-o odihnească, strigându-mă. Frumosule! Vino-ncoace. In vocea ei “frumosule” avea alte conotaţii, ştiam ce mă aşteaptă, veneam cu teamă dar, nu îndrăzneam să n-o ascult. Oricum, eram tot timpul pregătit să fug în jurul mesei.
O altă învăţătoare vine de mână cu “Fata Impăratului”.
Separat, şi eu şi ea eram “prezentabili”, atât cât se putea la varsta aceia, dar când ne-au aşezat unul lângă altul … Dezastru. “Fata Impăratului” era cu un cap mai înaltă decât “Făt-Frumos”. Aşa am ratat o distributie cu care aş fi putut să mă mândresc până la adânci bătrâneţi. Si cum un alt “Făt-Frumos” nu mai era s-a apelat la o “Fată-Frumoasă” îmbrăcată băieţeşte, ceea ce, ulterior, a dus la depunctarea noastră de catre juriu. Mie mi s-a atribuit un rol de boier de la ţară (la oamenii bogaţi nu conteaza dacă fata este mai înală) care, urma să ceară mâna fetei de împărat, la concurenţă cu un “bătrânel” simpatic care o peţea pentru “porcul” lui (aşa era basmul). Oricum, pretenţiile împăratului mi s-au părut ridicole. Auzi, să-i fac un pod de piatră şi bine şi repede, atunci când cei mai în “vogă”, constructorii chinezi, erau ocupaţi cu Marele Zid.. Eram eu mic, dar aveam capul mare, aşa că, am renunţat din prima.
De-acum, ex-viitorul meu socru, adică “Jumatatea ei”, continua să vorbească. Nu-l mai auzeam. Trebuia să-mi pregătesc un contraatac. Stiam unde bate dar nu ştiam ce-mi va cere. Stăteam toti patru în picioare. Ea aproape de mine iar ei în faţa noastră, ocupând singura cale de ieşire din cameră. Tocmai mă gândeam (cu haz de necaz) că n-avea cum să-mi ceară să-i fac vreun pod, nici măcar să-i repar cele trei trepte de acces în pridvor când, şi-a exprimat o dorinţă, ca un ultimatum Dă-ne actele fetei.
Da! Actele erau la mine, dar cum niciodată nu am profitat de “avantajul” vreunei situaţii, i-am spus Dacă ea îmi spune să vi le dau, vi le dau. Dacă nu, aveţi din partea noastră numai urări de bine şi sănătate. Am plecat amândoi. De acum, viitorii mei socrii, au ieşit în pridvor de unde, descumpăniţi şi contrariaţi de întorsătura lucrurilor, au făcut tot ce mai puteau face pentru noi,… să ne petreacă cu privirea.