Poate este-o descărcare
Acuma cât mai sunt în stare
Să spun şi eu câte-un cuvânt
Din cele care mă frământ
Poate-i doar o apăsare
La altceva să n-am chemare
Sau poate o durere ce-a pornit
Şi m-a lăsat descumpănit
Poate este-amărăciune
Sau poate simplă-afecţiune
De care-aş vrea să scap curând
Să nu-mi aud durerile gemând
Poate este-o nebunie
Sau poate-i semn al agoniei
In care vârsta-şi spune un cuvânt
Inaintea tăcerii din mormânt
E un paradox cuminte
La tot netotul are rost
Să-nţelegă că e prost
Tre’ să aibă minte
Primul cerc de prieteni l-am făcut cu compasul. Eram copii, aproape la fel, şi buni şi răi,… şi cuminţi şi zburdalnici, veniţi pe lume în “46, imediat după război, pe timp de foamete. Fără vreo perspectivă şi îngrijoraţi de ziua de mâine, părinţii, spre bucuria noastră, ne “uitau” ore întregi în stradă, la joacă. Seara, intrat în casă, dupa ce-i umpleam coşul cu rufe de spălat şi după o “baie” la lighean mă întreba “Ce năzbâtii ai mai făcut azi?” De minţit nu puteam din cauza roşeţii ce mi-ar fi inundat obrajii, aşa că spuneam adevarul.. Odată, avusesem o altercaţie cu un băiat ce se legase de o fetiţă, cu ciupituri de vărsat pe faţă, pe care eu le vedeam gropiţe. O plăceam. Mamei, i-am spus, în stilul meu, “Băiatul lu’ vecinu m-am întrebat cum arată stelele verzi şi… i le-am arătat” Avea simţul umorului, am scăpat ieftin, ca deobicei, cu o palmă, fină, dupa ceafă. Eram mic dar, înţelegeam dojana.
Aron after 65 